Ce se mai poarta la nunti

Vara asta au fost multe nunţi. Să dea Dumnezeu ca toate să fie binecuvântate cu de toate.

De obicei baptiştii nu ţin, dar respectă posturile mari şi mici ale bisericilor tradiţionale. Din această cauză s-au nimerit foarte multe nunţi în aceeaşi perioadă. Aglomeraţie.

Odată cu nunţile şi multe noutăţi. Bune şi … surprinzătoare!

Invitaţiile ies din formatul standard. Foarte multă creativitate se investeşte în chestii de genul ăsta. Nunţile se fac pe culori, verde cu alb, vişiniu cu galben, roz cu albastru, mai ştiu eu, tot felul de combinaţii, în funcţie de gusturile, cultivate sau nu, şi de preferinţele cuplurilor.

De aranjarea sălii se ocupă o firmă de design, nu mai este ca în trecut, când rudele mirelui şi miresei stăteau cu ochii cârpiţi de somn ca să împletească “scara mâţei” din hârtie creponată. Frumos. De cele mai multe ori iese frumos, numai că nici aceste firme nu renunţă la instalaţiile de brad de Crăciun care luminează în spatele şi pe sub masa însurăţeilor. Mai multă creativitate, sigur, ar fi mai scumpă, nimic nu poate înlocui florile naturale. Peştişori pe masă, porumbei aruncaţi în văzduh la ieşirea din biserică. Ehehe! Asta numai la nunţi boiereşti şi domneşti.

De masă se ocupă firme de catering. Mâncare cu pretenţii, de calitate, s-a renunţat la veşnica supă şi eternele sarmale. Meniu pus pe masă. Invitaţii pot confirma prin email sau prin telefon. Nunţii îi sînt dedicate pagini temporare de pe care poţi face download la poze. Toate lucruri bune … etc.

Nunţile neoprotestanţilor, de obicei, sînt destul de discrete, sobre. Durează cam 7 sau 8 ore. Centrul de greutate al evenimentului este la biserică, unde pentru cam două ore este un program, cântece ale tinerilor, poezii, cor şi, se înţelege, predica.

Urmează masa. La masă, pe un fundal muzical discret, invitaţii discută unul cu altul, mirii trec pe la fiecare masă, câte un unchi al mirelui sau miresei merge la microfon face urări de bine, vreun tânăr mai scapă câte o glumă mai de soi sau mai puţin pipărată, o formaţie este invitată să cânte, mai cântă iar tinerii. Nunţile se ţin sâmbăta, dar şi duminica, în cadrul slujbei de dimineaţă. Cam aşa-i tradiţia noastră! Spre exemplu: există biserici, bisericile creştinilor după Evanghelie în care mireasa nu purta rochia lungă de mireasă, ci o rochie obişnuită albă.

Totul la noi era foarte auster, grav, sever, cumpătat, simplu, fără brizbrizuri inutile, aproape spartan.

Pe lângă acestea de vreo doi ani încoace au mai apărut nişte noutăţi. Nunţile noastre devin evenimente la care un neoprotestant obişnuit care a petrecut vreo 15-20 de ani într-o biserică conservatoare de ţară sau oraş, se simte prost şi pleacă cu un gust amar. Nu se simte nici în car, nici în căruţă şi are probleme serioase de raportare şi dezbateri lăuntrice asupra identităţii sale.

De ce? Despre ce este vorba?

Spuneam că nunţile noastre erau altfel. Diferite. Simple, austere, sobre.

S-a schimbat lumea şi odată cu ea şi noi.

E bine? E rău?

După mine este rău, dar judecaţi voi, confraţi de-ai mei, dar şi de alte confesiuni care aţi ştiut anumite lucruri despre “pocăiţi” şi ethos-ul lor şi acum îi vedeţi cum se îndepărtează de ceea ce ştiaţi voi despre ei. Nici ei nu mai ştiu ce sînt, dar nici voi nu ne mai recunoaşteţi.

Iată care sînt ultimele noutăţi în materie de organizarea nunţilor, ascultaţi şi luaţi aminte, să ne fie spre învăţătură şi îndepărtare de acestea:

1. În primul rînd slujba de nuntă se poate renegocia, se poate renegocia locul, structura. Un parc poate înlocui sanctuarul, o mică petrecere la „mici şi cola” poate înlocui slujba, iarba verde devine suportul. Predica a devenit un “scurt cuvînt - 5-6 minute”, exact aşa scrie în program.

2. Predicarea. În timpul slujbei anumiţi predicatori ţin neapărat să devină circari. Au impresia că trebuie să se hlizească ca nişte fetişcane care ascultă prima dată un banc cu soacre şi aluzii la noaptea nunţii. Glume proaste, remarci penibile la adresa celor doi, mire şi mireasă, sau laude excesive la adresa părinţilor şi naşilor (nu comentez motivaţiile). Laudele sînt prevăzute mai ales în cazurile în care familia părinţilor şi naşilor sînt destul de bine poziţionate financiar.

3. Programul, adesori cu playback, ne prezintă o orchestraţie foarte împăunată în background care să acopere o voce piţigăiată a uneia dintre rudeniile mirelui sau miresei care vrea cu orice preţ să se afirme. Nunta unei rudenii poate deveni un prilej pentru găsirea unui partener sau partenere de viaţă. Nimic rău în asta. Problema este că am ales, probabil, metoda greşită de promovare a viitorilor miri şi mirese.

4. Deşi se întâmplă de obicei în biserică, majoritatea doamnelor şi domnişoarelor îşi schimbă apariţia de cu greu le mai recunoşti. Mi s-a întâmplat la un moment dat să dau peste o soacră mică aşa de “schimbată la faţă” (soră cumsecade, care de obicei îşi purta “ţinuta pocăiască”) că nu am mai recunoscut-o. Şi ea şi eu ne-am simţit penibil. Aveam de ce! Şi unul şi celălalt. A propos de asta, sclipiciul pe faţă nu se pune la machiajul de dimineaţă. Ştiu şi eu asta din cele citite, dar foloseşte când surorile noastre, neduse în lume, încurcă machiajul de seară cu cel de dimineaţă. Dacă vor să arate „ca lumea”, să întrebe o prietenă din lume. Fiii veacului sînt mai înţelepţi decât fiii luminii, când este vorba de penumbră şi spaţiul dintre înăuntru şi afară.

5. Îmbrăcămintea pentru nunţi, de pe unde-o închiriază nu ştiu, dar adesea te sileşte să stai cu privirile întinse spre candelabru. În urmă cu vreo 7 sau 8 ani am avut un uşier care a avut îndrăzneala să o scoată pe o domnişoară care avea spatele complet gol şi “decolteul” (dacă aşa se cheamă crăpătura aia din spatele rochiei, că aşa se cheamă în faţă) mergea dincolo de locul unde se termina spatele. Cu puţin scandal, a trimis-o înapoi să se îmbrace înainte de a păşi în biserică. Cum se pot evita astfel de scene? Simplu. Taţii şi soţii sînt responsabili să arunce o ultimă privire spre soţii şi fiice înainte de a se urca în maşina împodobită cu flori pentru nuntă.

6. Nu mă mai leg de podoabe şi de coafuri. Nu mai am nimic de zis în afară de faptul că sînt persoane la care nu le stă bine cu anumite culori, cu anumite haine, cu anumite coafuri. Atât. Nu îţi trebuie multă educaţie estetică să îţi dai seama de asta. Poate că surorile noastre care doresc să facă “schimbarea la faţă”, înainte de a pune pe dânsele tot felul de ornamente, ar trebui să-şi întrebe şi în acest domeniu o prietenă care se pricepe, nepocăită. Atunci sigur va reuşi să arate şi ea odată „ca lumea”.

7. La masă, la multe din nunţile la care am participat, muzica era atât de puternică încât nu puteam să discut cu soţia care se afla lângă mine. Nu mai comentez asupra stilurilor muzicale, totul era amplificat şi, dă-i, tată, dă-i, cît se poate de tare.

8. Dacă tot veni vorba de muzică, Celine Dion, UB40 încă sînt decenţi, dar mă întreb: ce caută totuşi la o nuntă de neoprotestanţi? Asta e, sînt şi rudenii de alte confesiuni care nu înţeleg toată muzica noastră şi, vorba cuiva care nu face parte dintre noi, nici nu prea avem cu ce ne mândri.

9. Jocuri şi concursuri. Aici e-aici. Ce treabă are un mire, care mai trebuie să devină şi slujitor al Evangheliei cu un joc de felul ăsta: se aliniază 5 fete, toate tinere şi frumuşele, plus mireasa. Mirele este legat la ochi şi trebuie prin pipăit (???), să îşi recunoască mireasa. Dacă o recunoaşte trebuie să o sărute, pe gură. Toată lumea aşteaptă să greşească. Tot e rău. Dacă eşti prietenul unei asemenea fete care este pipăită pe mâini şi umeri ca să fie recunoscută? Dacă o nimereşte, tot e rău. Toată lumea îşi dă seama că noii miri au experienţă unul cu celălalt. Nu? După ce-a recunoscut-o, după miros? Ce-i leu? Urs? Să fim serioşi, să ne luăm legăturile de la ochi şi să vedem limpede.

10. La oribilitatea asta mai puneţi alte jocuri stupide mai aşezaţi alte glume proaste, cu aluzii porcoase, sugestii penibile, jocuri “de societate” care se lasă cu udături sau umiliri ale unora care sînt luaţi de fraieri.

11. Obiceiuri americăneşti, care nici la ei n-au bun gust sînt împrumutate cu entuziasm. Am ameţit când am auzit de un fiu de păstor care trebuia să scoată cu dinţii jartiera miresei în ochii lucii ai prietenilor care aşteptau ridicarea trenei pentru îndeplinirea acestui scop. Zăngăneala stupidă în pahare ca să se sărute mirii de câte ori vor nuntaşii. Cui slujeşte acest obicei exhibiţionist? Vor avea ei timp destul să îşi binecuvânte intimitatea, de ce trebuie să călcăm noi cu bocancii între buzele lor? în văzul lor, se înţelege. Şi altele. Am mai spus, nu tot ce este Made in USA este coborât din cer.

12. Dansul miresei. Penibil. Neoprotestanţii nu au fost învăţaţi cu dansul. E penibil când mireasa, care habar nu are de paşii de dans, este invitată de tată, care nici el habar nu are de tangou, sau de mire, care nici el nu este expert şi se clatină cu toţi ca două dulapuri dintr-o parte în alta prin sală. Să te uiţi la ei, să nu te uiţi?

13. Dansul. Într-un anumit oraş din ţară, un lider religios s-a apucat să le invite la dans pe doamne. N-am nimic, cu asta, bravo lui, dacă vrea, ca Zorba Grecu să le facă fericite pe femei, dar Zorba măcar făcea acte de caritate cu Bubulina lui. A noastră cunoştinţă, personaj cunoscut în oraş, om respectabil de altfel, după ce a luat puţin la bord, s-a apucat să le danseze numai p-alea tinere. Pe toate. Căsătorite şi necăsătorite. Să îmi spuneţi mie că un bărbat sănătos nu simte absolut nimic, chiar în aburi de alcool, apropiindu-se în felul acela de o femeie şi … îl trimit la medic. Dar … la nunţile noastre s-a început să se danseze. Booon! Atunci luaţi lecţii, fraţi şi surori, că rîde lumea de noi. Măcar să dansăm “ca lumea”, dacă tot dansăm ca lumea, nu?

14. Băutura. Mai nou, la unele nunţi eşti întâmpinat de Garrone, de vin la discreţie, şampanie etc. Nu-i problemă! Fiecare cu libertatea lui în Cristos, numai că românul, aşa cum a demonstrat-o de veacuri, de la Burebista şi Decebal încoace, nu ştie să se oprească după un pahar. De asta râdeau şi grecii de noi, că nu bem vinul îndoit şi că nu ne oprim până nu ne îmbătăm ca porcii. Dă românului un pahar şi nu se va opri până nu face praf toată sticla. După care urmează o altă sticlă. Oare nu ne ajunge că vedem la alţii nunţi care se termină cu mers în patru labe, periniţe nereuşite încheiate cu prăbuşiri în noroi.

Şi mai am, dar mă duc să mă răcoresc.

Unde duc toate asta? Nu duc nicăieri. Nu acestea trebuie oprite, astea sînt doar ce se vede din aisberg.

Acestea arată un trend care începe din altă parte, nu de la nunţi.

Putem să dăm noi directive pe comunităţi să se facă nunţile din nou, ca la pocăiţi, sobre, austere, fără dans şi băutură, degeaba, nu cred că asta va rezolva problema.

Rezolvarea problemei vine dintr-o cu totul altă zonă decît din cea a ethos-ului. Nu putem schimba comportamentele cu alte comportamente impuse. Acest lucru se numeşte legalism, fariseism.

Comportamentele, ethos-ul, se schimbă după ce se schimbă theologia. Theologia este cunoaşterea de Dumnezeu.

Dacă „Isusuţul” nostru este descris ca un tip cool, cu blugi şi coadă legată la spate, cu cercel în ureche şi care, după cum descrie un autor, „a dansat cu mireasa de la nunta din Cana”, atunci nunţile noastre vor arăta mai rău decât acum. (Fie vorba între noi, tradiţia ebraică nu i-ar fi dat voie nici unui bărbat să se amestece cu femeile, ce să le mai danseze?)

Dacă Dumnezeu va fi prezentat în slava Lui, aşa cum îl descriu Scripturile, ca Cel care a învăluit în fum muntele şi Cel care este drept şi iubitor în acelaşi timp, atunci nunţile noastre vor fi ca sărbătorile corturilor, nu ca celebrarea taurului de aur.

Vrem ca slujbele noastre duhovniceşti să arate altfel? Dorim ca sărbătorile noastre să ne reflecte pe noi, bogăţiile noastre, statutul social sau vrem să reflecte sfinţenia şi caracterul Domnului?

Scris la data de 03 06 2015