de A. W. Pink

Una dintre cele mai grave şi păgubitoare erezii este aceea că sufletele neregenerate pot să se închine lui Dumnezeu. Probabil că motivul principal pentru care această idee greşită a câştigat atât de mult teren este răspândita ignoranţă cu privire la:

Adevărata natură a închinării

Oamenii îşi închipuie că, dacă participă la un serviciu religios, dacă se poartă cu reverenţă, dacă îşi unesc glasurile în cântece de laudă, dacă îl ascultă respectuos pe predicator şi contribuie la colectă, se închină în adevăr lui Dumnezeu.

Zădărnicia închinării false

„Bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»” (Mc. 7:6, 7). Aceste cuvinte solemne au fost adresate de Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor. Ei veniseră la El acuzându-i pe ucenici că nu se conformau tradiţiilor şi practicilor lor legate de spălările şi curăţirile ceremoniale. Ca răspuns, Cristos a expus inutilitatea religiei lor…

Aceşti cărturari şi farisei puneau problema ceremonialului „spălării mâinilor”, în timp ce inimile lor erau murdare în ochii lui Dumnezeu. O, dragă cititorule, tradiţiile bătrânilor pot fi respectate sârguincios, orânduirile religioase pot fi păzite cu stricteţe, învăţăturile pot fi susţinute cu pioşenie, şi totuşi conştiinţa să nu fie cercetată niciodată de Dumnezeu cu privire la păcat. Religia este, în adevăr, una dintre cele mai mari obstacole în calea adevărului lui Dumnezeu, care binecuvântează sufletele oamenilor.

Adevărul lui Dumnezeu ne arată că Dumnezeu şi omul sunt atât de departe unul de celălalt precum este sfinţenia de păcat: de aceea, nevoia primordială a omului este curăţirea şi împăcarea. Însă „religia” porneşte de la premisa că omul depravat şi vinovat poate avea o relaţie cu Dumnezeu, se poate apropia de El; ba mai mult, I se poate închina şi-L poate sluji. În întreaga lume, religia omenească are la bază erezia potrivit căreia omul căzut şi păcătos poate avea o relaţie cu Dumnezeu. Religia e mijlocul principal prin care Satan îi orbeşte pe oameni pentru ca ei să nu-şi vadă adevărata şi teribila condiţie. Este anestezicul pe care diavolul îl foloseşte pentru a-i face pe păcătoşii pierduţi să se simtă confortabil în vinovata lor îndepărtare de Dumnezeu. Îl ascunde dinaintea lor pe Dumnezeu şi caracterul Său adevărat: un Dumnezeu sfânt, ai cărui ochi „sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi [El] nu [poate] să [privească] nelegiuirea!” (Hab. 1:13).

Multă lumină aruncă asupra acestui subiect pasajul din Matei 4:8, 9: „Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: «Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.»” Diavolul caută închinare. Puţini creştini sunt conştienţi de acest lucru şi înţeleg că activităţile principale ale duşmanului se petrec în sfera religioasă!

Iată mărturia din Deuteronomul 32:17: „Au adus jertfe dracilor, unor idoli cari nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau.” Aceasta se referă la Israel în primele zile ale apostaziei lui. Iată ce spune I Corinteni 10:20: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu.” Ce lumină aruncă aceasta asupra idolatriei şi urâciunilor păgânismului! Iată ce spune II Corinteni 4:4: „A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” Aceasta înseamnă că Satan e cel ce inspiră şi conduce religia lumii. Da, el caută închinare şi e principalul promotor al închinării false.

Caracterul exclusiv al închinării adevărate

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24). Acest „trebuie” e final; nu există altă opţiune. Acest cuvânt emfatic nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan. Îl găsim în două versete anterioare. „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă năşteţi din nou»” (3:7). „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (v. 14). Fiecare dintre aceşti trei „trebuie” e la fel de important şi univoc. Primul se referă la Dumnezeu Duhul, căci El e Cel ce produce naşterea din nou. Al doilea se referă la Dumnezeu Fiul, căci El e Cel ce a făcut ispăşire pentru păcat. Al treilea face referire la Dumnezeu Tatăl, căci El e Cel ce caută închinători (4:23). Această ordine nu poate fi schimbată; numai aceia care au fost născuţi din Duhul şi care beneficiază de lucrarea de ispăşire a lui Cristos se pot închina Tatălui.

Citez aici din nou cuvintele lui Cristos adresate oamenilor religioşi din zilele Lui: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” O, cititorule, omul din lume poate fi un filantrop generos, un bigot sincer, un denominaţionalist zelos, un cleric fidel sau un enoriaş devotat. Cu toate acestea, aşa cum un afon nu poate cânta, nici el nu se poate închina lui Dumnezeu. Cain a încercat acest lucru, şi a eşuat. El nu a fost un om nereligios, întrucât „a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului” (Gen. 4:3). Dar „spre Cain şi spre jertfa lui, [Domnul] n-a privit cu plăcere”. De ce? Pentru că el a refuzat să admită starea nenorocită în care se afla şi nevoia unei jertfe de ispăşire.

Pentru a ne putea închina lui Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem, şi el nu poate fi cunoscut decât prin Cristos. Putem crede şi predica mult despre un „Dumnezeu” teoretic sau teologic; totuşi El nu poate fi cunoscut decât prin Domnul Isus. El a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). În consecinţă, e un mit păcătos, o iluzie fatală, o farsă vătămătoare să-i lăsăm pe cei nenăscuţi din nou să-şi imagineze că se pot închina lui Dumnezeu. Atât timp cât rămâne de parte de Cristos, păcătosul este „duşmanul” lui Dumnezeu, un copil al mâniei. Cum se poate închina el lui Dumnezeu? Atât timp cât rămâne în starea lui neregenerată, el este „mort în greşeli şi păcate”. Cum se poate închina el lui Dumnezeu?

Cele afirmate mai sus sunt respinse aproape universal în zilele noastre, şi aceasta în numele Religiei. Din nou, religia e principalul instrument folosit de diavol pentru a înşela sufletele, întrucât aceasta – fie ea „religia budistă”, fie „religia creştină” – insistă că omul aflat încă în păcatele lui poate avea o relaţie cu Dumnezeul Cel de trei ori sfânt. A nega acest lucru înseamnă a stârni împotrivirea şi duşmănia tuturor celor care iubesc religia. Da, tocmai acest lucru a atras asupra lui Cristos ura nemiloasă a bigoţilor din zilele Lui. El le-a respins pretenţiile, le-a expus făţărnicia şi, astfel, le-a trezit mânia.

Preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor norodului (Mt. 21:23), Cristos le-a zis: „Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (v. 31), iar la sfârşitul discursului citim: „Căutau să-L prindă” (v. 46). Ei s-au preocupat de lucrurile exterioare, dar şi-au neglijat starea interioară. Şi de ce „vameşii şi curvele” au intrat în împărăţia lui Dumnezeu înaintea lor? Pentru că ei nu au avut pretenţii religioase; nu au avut o autoneprihănire la care să ţină cu orice preţ, şi nicio reputaţie evlavioasă pe care trebuia să o păstreze. La predicarea Cuvântului, ei au înţeles că erau într-o stare pierdută, astfel că şi-au luat locul cuvenit înaintea lui Dumnezeu şi au fost mântuiţi. Numai oameni ca ei pot fi închinători adevăraţi.

Natura închinării adevărate

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Închinarea „în duh” este contrată riturilor carnale şi ceremoniilor impunătoare ale iudaismului. Închinarea „în adevăr” este opusă superstiţiilor şi iluziilor idolatre ale păgânilor. Închinarea la Dumnezeu „în duh şi în adevăr” este o închinare conformă cu autorevelaţia deplină şi finală pe care Dumnezeu a dat-o prin Cristos. Este o închinare spirituală şi adevărată. Înseamnă să-I aducem lui Dumnezeu omagiul unei înţelegeri luminate şi să-i oferim dragostea unei inimi regenerate.

Închinarea „în duh şi în adevăr” este opusă închinării carnale, care e exterioară şi spectaculoasă. Ea elimină orice închinare la Dumnezeu prin folosirea simţurilor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu, care este „Duh”, privind îndelung arhitectura bogată ori vitraliile, ascultând sonul unei orgi scumpe, mirosind tămâia sau folosind rozariul. Nu ne putem închina lui Dumnezeu cu ochii sau urechile, cu nasul sau mâinile, căci acestea sunt „carne”, nu „duh”. Expresia „trebuie să se închine în duh şi în adevăr” exclude orice lucru care vine de la omul firesc.

Închinarea „în duh şi în adevăr” elimină orice închinare „sufletească”. Sufletul e centrul sentimentelor, iar o foarte mare parte din aşa-zisa închinare a creştinătăţii din zilele noastre e doar sentimentală. Povestiri înduioşătoare, chemări emoţionante, discursul mişcător al unui personaj religios sunt toate calculate să producă acest lucru. Melodiile frumoase, cântate în aşa fel încât stârnesc lacrimi sau duc până la extaz, pot răscoli sufletul, dar nu vor afecta omul interior.

Închinarea adevărată este adoraţia unui popor răscumpărat îndreptată către Dumnezeu Însuşi. Cei nenăscuţi din nou cred că „închinarea” este o supunere pe care Dumnezeu le-o cere şi care nu le poate produce bucurie. Cu totul altfel gândesc ei care au fost născuţi de sus şi răscumpăraţi cu sânge scump. Prima dată când termenul „răscumpărat” apare în Scriptură este în Exodul 15 şi tot acolo găsim un popor „cântând”, închinându-se şi adorându-L pe Dumnezeu Însuşi. Acolo, pe îndepărtatul ţărm al Mării Roşii, naţiunea care a fost scoasă din casa robiei şi izbăvită de toţi duşmanii ei a adus laudă lui Iehova.

„Închinarea” este acţiunea noii naturi a credinciosului, care se întoarce la sursa ei divină. Este întoarcerea „duhului” (Ioan 3:6) la Cel care e „Duh”. Este întoarcerea „lucrării” lui Cristos (Ef. 2:10) la Cel care ne-a recreat. Este întoarcerea spontană şi plină de recunoştinţă a copiilor la Tatăl. Este inima nouă care strigă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” (II Cor. 9:15). Este corul păcătoşilor curăţiţi prin sânge, care exclamă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos” (Ef. 1:3). Aceasta e închinare: siguri de acceptarea noastră în Preaiubitul, Îl adorăm pe Dumnezeu pentru ceea ce L-a făcut pe Cristos pentru şi noi şi pentru ceea ce ne-a făcut pe noi în Cristos.

Este demn de observat să singura dată când Domnul Isus a vorbit despre închinare a fost în Ioan 4. Atât Matei 4:9, cât şi Marcu 7:6, 7 sunt citate din Vechiul Testament. Ar trebui într-adevăr să ni se aprindă inima când descoperim că unica ocazie în care Cristos a făcut observaţii directe şi personale despre închinare a fost când a vorbit nu cu un bărbat religios ca Nicodim, nici cu apostolii, ci cu o femeie adulteră, o samariteană – pe jumătate păgână! Ce diferite sunt căile Domnului de căile noastre.

Acestei biete femei, Domnul nostru i-a mărturisit: „Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23). Dar cum „caută” Tatăl închinători? Răspunsul ne este oferit de întregul context. La începutul capitolului, Fiul lui Dumnezeu a făcut călătorie (v. 3, 4). Scopul Lui a fost să caute una dintre oile Sale pierdute, să Se reveleze unui suflet care nu-L cunoştea, să-l dezbrace de poftele cărnii şi să-l umple cu satisfăcătorul Său har; şi aceasta pentru ca ea, samariteana, să guste dragostea divină şi să aducă, în schimb, acea laudă şi adorare pe care numai un păcătos mântuit le poate aduce.

Cine nu înţelege că în călătoria pe care El a făcut-o până la fântâna din Sihar, pentru a întâlni un suflet părăsit şi a-l câştiga pentru Sine, avem o binecuvântată umbră a călătoriei şi mai mari pe care Fiul lui Dumnezeu a făcut-o – lăsând în urmă pacea, fericirea şi lumina cerului şi coborând în această lume plină de lupte, întuneric şi nenorocire? El a venit aici căutând păcătoşi pe care nu numai să-i mântuiască de păcat şi moarte, ci şi să-i adape din dragostea lui Dumnezeu mai mult decât au parte îngerii înşişi; iar din inimile pline de conştienţa îndatoririi faţă de Mântuitorul, ei, înţelegând şi acceptând excelenţa Sa fără egal, să-i aducă jertfa de bun miros a laudelor lor. Aceasta e închinare, iar amintirea dragostei lui Dumnezeu şi a sângelui lui Cristos sunt izvoarele ei.

Unul dintre cele mai frumoase şi binecuvântate exemple ale închinării din Noul Testament se găseşte în Ioan 12:2, 3: „Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.” După cum a spus cineva, „ea nu venise ca să audă o predică, deşi Domnul predicatorilor era acolo. Să stea la picioarele Lui şi să-I asculte cuvintele nu a fost de data aceasta scopul ei, deşi era o mare binecuvântare. Ea nu venise să-i întâlnească pe sfinţi, cu toate că ei erau de faţă; părtăşia cu aceştia, deşi slăvită, nu o preocupa acum. Nu venise să se învioreze după o săptămână de trudă, cu toate că nimeni nu cunoştea mai bine decât ea binecuvântatele-I izvoare de înviorare. Nu, ci venise ca să toarne peste El ceea ce strânsese multă vreme, un lucru mai scump decât tot ce avea ea pe pământ. Ea nu s-a gândit la Simon leprosul, deşi acesta stătea acolo curăţit; a trecut pe lângă apostoli, precum şi pe lângă Marta şi Lazăr, sora şi fratele ei după trup şi în Cristos. Nu avea ochi decât pentru El. Adoraţia şi reverenţa s-au împletit într-un singur gând: să-şi toarne dragostea înaintea Lui. Aceasta e închinare.

Deşi foarte important, subiectul închinării este unul despre care mulţi oameni au cele mai nedesluşite idei. Citim în Matei 2 că „magii” aveau „vistierii” pentru Cristos (v. 11). Ei I-au adus „daruri” de preţ. Acesta e închinare. Nu venim la El ca să primim, ci ca să aducem. Îi aducem adoraţia inimii noastre. O, de-am aduce Mântuitorului „aur, tămâie şi smirnă” – de L-am adora pentru divina Sa glorie, pentru desăvârşitul Său caracter şi pentru plăcut-mirositoarea Sa moarte.

Atât obiectul, cât şi inspiratorul închinării este Dumnezeu. El poate fi satisfăcut numai de ceea ce El Însuşi a produs. „Doamne, …tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isa. 26:12). Atunci când Mielul este înălţat prin puterea Duhului, fiecare sfânt va proclama: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc. 1:46, 47). Absenţa generală a închinării „în duh şi în adevăr” se datorează unei ordini de lucruri peste care Duhul lui Dumnezeu nu domneşte, unde lumea, carnea şi diavolul acţionează în voie. Dar până şi în cercurile în care spiritul lumesc nu e tolerat, cel puţin în forma lui cea mai odioasă, şi unde ortodoxia exterioară se mai păstrează, se percepe o absenţă a ungerii, a libertăţii şi a bucuriei care sunt inseparabile de spiritul închinării adevărate. De ce? De ce în numeroase biserici, adunări sau părtăşii unde Cuvântul lui Dumnezeu este prezent găsim atât de rar acele revărsări ale inimilor, acele spontane izbucniri de adorare, acele „jertfe de laudă” care ar trebui să fie mereu prezente în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Pentru că acolo este un duh mâhnit. Fraţii mei, acesta este motivul pentru care e atât de rară slujba vie, reconfortantă şi producătoare-de-închinare a lui Cristos.

Obstacolele închinării

Ce este închinarea? Laudă? Mai mult decât atât: e adoraţia ce se revarsă dintr-o inimă pe deplin convinsă de măiestria Celui înaintea căruia se pleacă, exprimându-şi cea mai profundă recunoştinţă pentru darul Lui nespus de mare. Este deci evident că primul obstacol din calea închinării unui copil al lui Dumnezeu e lipsa siguranţei. Atât timp cât am îndoieli cu privire la acceptarea mea în Cristos, atât timp cât rămân într-o stare de nesiguranţă în ce priveşte păcatele mele – dacă au fost ispăşite la Golgota sau nu –, nu pot, în adevăr, să-L laud şi să-L ador pentru moartea Lui pentru mine. De fapt, nu pot spune „Preaiubitul meu este al meu, şi eu sunt [al] Lui”. Unul dintre mijloacele favorite ale duşmanului este să-i ţină pe creştini în „starea de deznădejde”, astfel încât Cristos să nu primească de la ei omagiile inimilor lor…

Un alt mare obstacol al închinării este neputinţa noastră de a ne judeca după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Preoţii lui Israel nu rămâneau la altarul de aramă din curtea exterioară a cortului. Trebuie subliniat că înainte de a intra în locul sfânt pentru a arde tămâie, ei trebuia să se spele în lighean. Apropierea de ligheanul de aramă vorbeşte despre judecata plină de abnegaţie a credinciosului (cf. I Cor. 11:31). Folosirea apei din lighean indică aplicarea Cuvântului la căile şi faptele noastre.

Aşa cum fiilor lui Aaron li se cerea, sub ameninţarea morţii (Ex. 30:20), să se spele în lighean înainte de a intra în locul sfânt ca să ardă tămâie, creştinii de azi trebuie să se cureţe de pângăriri înainte de a se apropia, în închinare, de Dumnezeu. Eşecul în această privinţă atrage după sine moartea; cu alte cuvinte, eu rămân sub puterea contaminatoare a lucrurilor moarte. Pângăririle sunt rezultatul trecerii mele printr-o lume „[străină] de viaţa lui Dumnezeu” (Ef. 4:18). Dacă acestea nu sunt îndepărtate, eu rămân, în sens spiritual, sub puterea morţii, iar închinarea devine imposibilă. Acest lucru este arătat limpede în Ioan 13, unde Domnul i-a zis lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Ce mulţi sunt creştinii care, pentru că nu-şi pun picioarele în mâinile lui Cristos, ca să le fie curăţite, nu-şi pot exercita îndatoririle şi privilegiile preoţeşti.

O altă piedică fatală în calea închinării trebuie menţionată, şi aceasta este asemănarea cu lumea, adică, lucrurile din lumea aceasta îşi fac loc în inima creştinului, căile lui încep să se potrivească „chipului veacului acestuia” (Rom. 12:2). Un exemplu serios îl găsim în istoria lui Avraam. Când Dumnezeu l-a chemat să părăsească Caldeea şi să meargă în Canaan, el a făcut un compromis: s-a dus doar până în Haran (Gen. 11:31; Fap. 7:4) şi s-a stabilit acolo. Mai târziu, el a răspuns întrutotul chemării lui Dumnezeu şi a intrat în Canaan şi „a zidit acolo un altar [care vorbeşte despre închinare] Domnului” (Gen. 12:7). Însă nu ni se spune că a construit vreun „altar” cât timp a locuit în Haran! O, ce mulţi copii ai lui Dumnezeu fac astăzi compromisuri, locuind în „casa de la jumătatea drumului” şi, de aceea, nu sunt închinători. O, de-ar lucra Duhul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi astfel încât viaţa noastră, precum şi inimile şi buzele noastre să declare: „Vrednic este Mielul” – vrednic de o consacrare sinceră, vrednic de un devotament neprefăcut, vrednic de iubirea care se arată prin ţinerea poruncilor Lui, vrednic de o închinare adevărată. Lăudat fie Numele Lui!