Câteva gânduri despre închinarea liturgică

de Mircea Aioanei

Când citim Apocalipsa cap. 4-5, observăm şapte elemente prezente în închinarea din cer. Spaţiul nu permite să înşir aici conţinutul acestor două capitole, dar sunt sigur că vă amintiţi de ele şi chiar le puteţi citi înainte de a lectura mai departe acest articol.

Sperând că v-aţi împrospătat memoria citind aceste două capitole, doresc să fac câteva scurte remarci despre ele.

Scena prezentată în aceste două capitole din Apocalipsa este o imagine a închinării din sala tronului din cer: Apoc. 4:2b „… Şi iată că în cer era pus un scaun de domni, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.” Apostolul Ioan, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ne oferă un crâmpei din închinarea practicată în prezenţa lui Dumnezeu. Ioan este extrem de precis spunându-ne la ce să ne aşteptăm de la această imagine din cer: Apoc. 4:1b -2 „… şi iată că o uşă era deschisă în cer. … Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie.”

Albert Barnes comentează astfel: „Lui Ioan i s-a permis să privească în cer şi să vadă tronul lui Dumnezeu, precum şi închinarea celebrată acolo … El a văzut tronul lui Dumnezeu, precum şi închinătorii prezenţi acolo.”1 Capitolele 4 şi 5 din Apocalipsa sunt o imagine a închinării din cer. Dacă dorim ca închinarea noastră de pe pământ să fie binecuvântată şi să fie biblică, trebuie să ne asigurăm că aceasta reflectă închinarea din sala tronului lui Dumnezeu.

O imagine similară ne este oferită în Apocalipsa 7:9-15 unde citim astfel: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domnie, şi a Mielului!» Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: «Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.» _Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis:«Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?»«Doamne», i-am răspuns eu, «Tu ştii.»_ Şi el mi-a zis:Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şede pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui_.»”

Să vedem aşadar pe scurt care sunt cele şapte elemente ale închinării cereşti văzută de către Ioan în Apocalipsa 4 şi 5.

  1. Închinarea este centrată pe Dumnezeu. Apoc. 4:2b „… Şi iată că în cer era pus un scaun de domni, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.” Din start este clar că Dumnezeu este în centrul închinării. Nu omul, ci Dumnezeu. Mai multe despre acest subiect puteţi citi în cartea lui A.W. Tozer „Cunoaşterea celui Preasfânt”, în cap. 1, primele 4 paragrafe.
  2. Închinarea înseamnă laudă. În Apocalipsa 4 şi 5 citim despre îngeri şi sfinţi care dau laudă Domnului pentru sfinţenia Sa. Apoc. 4:8, 11.
  3. Închinarea se concentrează pe lucrarea încheiată a lui Isus Cristos. Apoc. 5:6 „Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel….” Isus Cristos este în mijlocul tronului.
  4. Închinarea înseamnă muzică. Citim despre corul de îngeri şi de sfinţii răscumpăraţi care aduc laudă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh (Apoc. 5:9-10).
  5. Închinarea este liturgică. Liturghia este greşit înţeleasă de către mulţi creştini. De cele mai multe ori este asociată cu repetiţia seacă şi searbădă din denominaţiile apostate. Însă liturghia biblică înseamnă pur şi simplu că există frumuseţe, ordine şi o planificare a închinării. Prin liturghie înţeleg că închinarea este ordonată şi reverentă în formă, în contrast cu confuzia ireverenţioasă şi neglijentă care caracterizează multe dintre bisericile de azi.
  6. Închinarea înseamnă adorare. Punctul culminant al viziunii lui Ioan despre închinarea din cer este descris astfel la Apoc. 5:14 „Şi cele patru făpturi vii ziceau:Amin!»_Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” Adorarea este aspectul închinării în care închinătorul este atât de mişcat, uimit de gloria şi maiestatea lui Dumnezeu încât cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu.
  7. Închinarea înseamnă predicare. Este adevărat că nu citim nimic despre predicare în Apoc. 4 şi 5, iar motivul este evident. Predicarea trebuie să arate caracterul şi gloria lui Isus Cristos, dar în sala tronului din cer este prezent chiar Isus Cristos şi prezenţa lui este plenar manifestată acolo. Însă în bisericile de pe pământ predicarea rămâne mijlocul principal de a-L dezvălui oamenilor pe Cristos. Citiţi cartea lui J. I. Packer „A Quest for Godliness” şi veţi afla mai multe. Îmi permit să redau un citat: „Pentru puritani, predica era punctul culminant al liturghiei din serviciul public de închinare. Nimic, spuneau ei, nu onorează mai mult pe Dumnezeu decât declararea credincioasă (sau fidelă) şi ascultarea acestui adevăr. Predicarea sub orice formă este un act de închinare şi trebuie făcut ca atare. Mai mult, predicarea este primul mijloc al harului către biserică.”

Revin acum la punctul 5, unde spuneam că închinarea este liturgică, şi vreau să dezvolt puţin încercând să ating subiectul ridicat de către Daniel Brânzei.

În viziunea lui Ioan a existat o alternare a răspunsurilor între îngerii din ceruri şi sfinţii răscumpăraţi. Citim la Apoc. 4:8 că cele patru făpturi vii care aveau câte şase aripi (de înger), cântau laudă lui Dumnezeu spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic.” Citim apoi în versetul 10 că cei 24 de bătrâni (sfinţi răscumpăraţi din toate timpurile) auzind lauda adusă de îngeri au căzut în faţa celui care şedea pe tron şi i-au adus şi ei laudă. Îngerii au izbucnit în laude, iar sfinţii răscumpăraţi au răspuns cu laude lui Dumnezeu. Citim despre valuri de laude liturgice ridicându-se spre tron şi spre Mielul care ocupă locul central în sala tronului din cer. La Apoc. 5:9, cei 24 de bătrâni au izbucnit şi ei în laude. Apoi în versetul 11 apare un răspuns al îngerilor în cântece de laudă. Închinarea liturgică responsorială este un aspect clar al închinării din sala tronului din cer.

În timp ce Noul Testament nu ne oferă o ordine specifică a închinării ce trebuie urmată, avem exemple şi principii pe care le putem aduna laolaltă şi care ne oferă o idee despre felul în care se închina biserica din prima perioadă a Noului Testament.

Ştim că se adunau în Ziua Domnului, cinstind astfel învierea Sa din morţi. Mai ştim că citeau Scriptura, proclamau Evanghelia, strângeau ajutoare (bani) şi se rugau. Citim în epistolele lui Pavel despre benedicţii; iar din istoria bisericii învăţăm că chemarea la închinare şi benedicţiile erau obiceiuri frecvente. Din toate acestea este evident că serviciul era pregătit dinainte şi organizat cu temeinicie şi atenţie. În Apocalipsa 4 şi 5 citim despre elementele prezente în închinarea din sala tronului din cer. Închinarea liturgică pur şi simplu integrează aceste şapte elemente într-o formă organizată, astfel ca închinarea să se facă decent şi în rânduială.

Atunci când binecunoscutul predicator şi scriitor american Warren Wiersbe a scris o carte despre închinare, a descoperit frumuseţea, puterea şi baza scipturală a închinării liturgice. Iată ce spune el: „Imaginaţi-vă surpriza mea … când am descoperit că fiecare biserică urmează o liturghie – fie bună, fie rea – şi că pot învăţa mult despre închinarea la Dumnezeu de la bisericile pe care le-am exclus din părtăşia mea. Ce trezire amară!”2

Francis Schaeffer, probabil unul dintre cei mai mari apologeţi creştini ai sec. XX, a ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la închinarea liturgică.

„Mulţi evanghelici şi conservatori (low-church people) tind să fie diferiţi de cei pe care ei îi văd ca formalizându-se excesiv cu diferite forme liturgice. În realitate aceşti evanghelici (low-church people) au propria lor formă de liturghie care de multe ori este de neschimbat. Este de neconceput să muţi serviciul de la 10,00 la 10,45 sau pe cel de dimineaţa, după-amiaza, sau să schimbi ordinea serviciului.”3

Ideea este că cele mai multe biserici fac aceleaşi lucruri în fiecare săptămână, chiar dacă ei urmează ceea ce se numeşte „închinare liberă”. Nu pot nega faptul că trebuie să existe libertate într-un serviciu de închinare şi disponibilitate de a sparge tiparele dacă Duhul Domnului o impune în mod clar. Dar ceea ce a dispărut din păcate din multe biserici de azi este încercarea deliberată şi serioasă de a încuraja participarea în închinare şi de a inspira o atitudine de reverenţă, uimire, respect şi admiraţie sau surprindere. Cele mai multe stiluri contemporane de închinare sunt departe de închinarea descrisă în Apocalipsa 4 şi 5. Fenomenul religiei de consum bazat pe programe şi distracţie – angrenat ca să se vândă pe sine unei clientele neinteresată de a căuta cu adevărat faţa lui Dumnezeu – va lăsa în urmă un pustiu religios. Drept rezultat cultura noastră va fi sărăcită şi secătuită.

Probabil că un comentariu al lui C.S. Lewis, membru în Biserica Angliei şi un mare scriitor, ne va ajuta să înţelegem că închinarea liturgică nu trebuie să fie mecanică, uscată sau formală. Lewis a scris astfel: „Câtă vreme observi şi numeri paşii, încă nu dansezi, ci doar înveţi să dansezi. Un pantof bun este pantoful pe care nu-l simţi. Citirea devine posibilă când nu te mai gândeşti conştient la ochi sau la lumină, la litere sau silabe. Serviciul perfect al bisericii va fi acela de care nu mai suntem aproape deloc surprinşi; fiindcă atenţia ne este îndreptată spre Dumnezeu.”4

1 - Albert Barnes, _Notes On the New Testament, Revelation_ (Baker Book House, 1980), pag. 106.
2 - Warren W. Wiersbe, _Real Worship_ (Nashville, Tn., Oliver-Nelson Books), pag. 13.
3 - Francis A. Schaeffer, _The Church at the End of the Twentieh Century_ (Inter-Varsity Press, Downers Grove, Illinois), 1970, pag. 76.
4 - C. S. Lewis, _Letters To Malcom: Chiefly on Prayer_ (New York: Harcourt, Brace, and World, 1963), pag. 4

Scris la data de 01 06 2015